Camera de gardă

Era noapte, era întuneric, şi asta făcea ca totul să pară mult mai terifiant în saloanele cu pacienţi, saloane care vag erau luminate de câte un neon bolnav care într-un suflet mai pâlpâia, dar nu mai avea mult, începea şi el să se stingă , incet ... incet!

 Iar odată cu acel neon parcă şi eu începusem să delirez, să mă gândesc la tot felul de escapade care aveau să-mi invadeze mintea şi-aşa destul de bolnavă care era în stare în acea vreme chiar să şi sfâşâie acel ceva care avea să-mi redea bună starea de care aveam nevoie. Dar ce puteam să fac ? Stăteam trântit în acel pat care începuse deja să mă calce pe nervi destul de serios deoarece cu oricâtă precizie m-aş fi mişcat tot nu reuşeam să găsesc o poziţie cât de cât comodă, furnicături şi pişcături, astea erau simptomele care toată noaptea aveau să mă ţină treaz prin prisma durerilor provocate pe spate, furnicăturile începeau de jos , începeau cu gleznele mele fragile şi destul de încleştate în căluşele care mă ţineau prizonier în acel pat. Pişcăturile de asemenea le simţeam pe toată şirea spinării, iar parcă în acel moment aş fi preferat douăzeci şi patru de ore continue de tortură irachiană în locul acelor pişcături care aveau ca scop să mă mobilizeze în acel pat pentru totdeauna.


Însă am ştiut, iar singurul lucru care mă mai motiva să scap din acea închisoare cu care mă confruntam atât fizic cât şi psihic era faptul că dincolo de acele saloane care zăboveau într-o linişte profundă şi ameţitoare, era familia mea, cei doi băieţi ai mei pe nume Collin şi Marcus dar şi stăpâna mea, soţia, pe nume Sarah, ei erau singurii care practic mă ţineau în viaţă, iar într-un pat ca şi acela, ori aveai o motivaţie puternică, ori piereai şi intrai în capcana terorii , a fricii, dar şi a nebuniei!

 Ce m-a adus în starea aceea habar nu aveam în acel moment dar singurul lucru pe care îl ştiu este că mă luptam continuu cu mintea mea pentru a putea rămâne lucid dar mai ales pentru a-mi amintii ce mai exact m-a trântit în acel dureros loc.

Parcă printre imagini vizuale , flash-uri aveau să-mi reîmprospăteze memoria, iar ăsta era un lucru al naibii de bun având în vedere lupta crâncenă pe care o duceam...începeam să-mi amintesc, vag ce-i drept, dar erau totuşi nişte imagini cât se poate de clare, iar tot ce-mi aminteam este că mă aflam în staţia de metrou aşteptând acel ceva care avea să mă ducă la birou, acolo unde îmi petreceam aproape doisprezece ore din zi. La un moment-dat un fum înnecător a început să invadeze staţia iar panica deja începuse să cuprindă mai bine din jumătatea oamenilor aflaţi acolo din acelaşi motiv ca şi mine, metroul ce avea să ne ducă la destinaţie ...

 După un minut, tot ce-mi mai amintesc este că viziunea mea a început să fie extrem de neclară şi pe alocuri vedeam oameni picaţi la pământ sau care se sprijineau de ziduri pentru a mai rămâne în picioare, eu stând pe aşezat pe o bancă probabil mi-a fost mult mai uşor să rezist asupra presiunii pe moment, însă dintr-o dată, parcă cineva a stins lumina, totul s-a înegrit în faţa ochilor iar eu m-am prăbuşit la pământ de asemenea.

Când am deschis ochii din nou, mă trezisem deja în acel salon destul de sinistru , pe un pat, legat de mâini şi de picioare, am început să strig, să urlu, am strigat după ajutor dar în zadar, începusem să-mi pierd şi vocea deja iar energia mea era pe terminate, simţeam cum nu mai am putere nici măcar să mai strig un amărât de ajutor sau de a chema pe cineva...

 Din nou aţipisem, cred că aţipisem bine pentru că trecuseră mai bine de 9 ore de când eu trebuia să fiu deja la birou, iar singurul lucru care mă încânta în acel salon era un ceas vechi cu pendul atârnat pe perete, pendul ce avea să ma hipnotizeze până uitasem de mine iar ochii îmi erau deja încrucişaţi fără nicio problemă.

 Acel ceas avea să fie salvarea mea, avea să fie fereastra mea de scăpare din acel infern, acel ceas prin ticăitul său puternic m-a trezit într-un moment în care nu m-aş fi trezit singur nici dacă acasă în pat fiind cu Sarah aş fi pus zece ceasuri digitale să sune şi tot degeaba, mă trezise dintr-un somn extrem de profund, iar când am deschis ochii primul lucru pe care-l observasem era acel lucru care m-a înviorat pe moment, era faptul că acele căluşe cu care eram legat dispăruseră de pe încheieturile mele iar eu eram mai liber decât cea mai liberă pasăre a cerului în acel moment. Faptul că am început să mă deplasez prin salon şi să observ lucruri m-a făcut să mă bucur extrem de tare astfel încât gândul nu-mi mai stătea decât într-un singur loc, acasă la familia mea! Deşi primul lucru pe care l-am observa era uşa pe care trebuia să fug, observasem deja pe o masă o ustensilă ciudată, care la un capăt avea un tăiş ascuţit iar în celălalt capăt avea un mâner uşor pătat cu sânge, de lemn , un lemn finisat şi prelucrat cum nu mai văzusem până atunci. Am apucat de acea ustensilă o ţineam strâns în mână şi eram în stare să o folosesc pe ori şi cine mi-ar fi ieşit în cale să mă împiedice să ajung acasă la familia mea .

Şi am ieşit pe uşă, asta aveam defapt de gând să fac de la bun început. După acea uşă avea să se ascundă un coridor enorm foarte puţin luminat, defapt cred că puţin mai luminat decât era salonul în care mi-am petrecut câteva ore bune de chin. Acel hol, cu uşi de-o parte şi de alta cu câte lampă aplicată pe perete odată la câţiva zeci de metrii, avea să mă îndrume spre ieşire, însă unde era ieşirea ?  În spatele cărei uşi se afla libertatea ? Iar eu nu aveam de gând să apuc să verific fiecare uşă, mi-ar fi luat prea mult timp şi probabil riscam să fiu prins chiar înainte să mai scap din infern. Aşa că am luat-o încet la fugă, fără să fac prea multă gălăgie iar spre uimirea mea acel colidor nu avea să se mai termine, am alergat  şi am alergat şi am alergat  până la un moment-dat când am decis să fac o pauză de un minut să-mi trag răsuflarea, am stat circa  douăzeci de secunde rezemat de perete, timp în care îmi treceau tot felul de lucruri prin cap, însă erau lucruri bune, dar cel mai apăsător gând era acela dacă familia mea este bine, dacă a anunţat poliţia în legătură cu dispariţia mea ? Dacă îşi face mult prea multe griji ? Şi speram  ca Sarah să nu facă vreo prostie speram ca ea să nu iasă în stradă şi să se apuce să mă caute. Însă dragostea ei puternică faţă de mine avea să o îndrume poate spre drumul potrivit, avea să o îndrume poate spre o altă capcană asemănătoare în care căzusem şi eu de asemena ? Începusem deja să-mi fac prea multe griji şi nu mai puteam să gândesc lucid cu privire la evadarea mea.

În tot acel timp în care îmi trăgeam răsuflul  pară într-o fracţiune de secundă mi s-a părut că aud un ţipăt, am fost puţin dezorientat deoarece din sutele de uşi aflate pe-o parte şi pe alta a holului nu ştiam exact din spatele căreia s-a auzit ţipătura, deşi eram absolut convins că era posibil ca cineva să fie in aceiaşi situaţie ca şi mine, iar asta nu doream nimănui, nici celui mai mare duşman al meu care-mi mânca zilele la birou (şeful), nici măcar lui nu-i doream să treacă prin ce-am trecut eu. Şi după câteva secunde s-a auzit din nou un urlet disperat de ajutor, în acel moment am realizat din ce salon se auzise şi mă îndreptam direct spre acea uşă, am intrat agresiv, lovind cu piciorul uşa şi am zărit-o ... era întinsă pe un pat, aproape identic cu cel pe care zăceam şi eu, era o tânără care la prima vedere părea foarte provocatoare, poate şi din cauză că era total dezbrăcată... Am început să răresc paşii spre patul în care era legată şi ea, păşeam încet, cu frică, poate şi cu puţină ruşine din prisma faptului că ea era atât de inofensivă în acel pat, fiind totuşi legată şi tot odată lipsită de haine... Ţin minte şi acum exact acea privire cu care mă măsura din cap până-n picioare şi îmi amintesc exact că era de-a dreptul crispată şi absolut îngrozită când văzuse acel obiect pe care-l ţineam strâns în mână pentru a mă proteja. Am simţit că e timpul să-i vorbesc, am încercat să o liniştesc puţin, timp în care mi-am mutat privirea prin salon căutându-i imbrăcămintea, i-am zis :

-  Nu te teme, sunt aici ca să te salvez

Moment în care am auzit-o cum a răsuflat uşurată, dar totuşi nu scotea nici un cuvânt. Hainele  nu reuşeam să le găsesc însă am zărit un halat bleu deschis la culoare atârnat într-un cuier, am pus mâna pe el si m-am repezit spre patul ei, timp în care am dezlegat-o , atât de mâini cât şi de picioare ... în acel moment pe cât eram de îngrozit , pe cât eram şi eu de speriat, totuşi bărbat fiind nu am avut cum să nu-i observ splendoarea corpului, avea nişte picioare perfecte, nici prea subţiri însă nici prea groase, totuşi încercam să privesc cu colţul ochiilor, timp în care mă prefăceam că nu reuşesc să o desfac la piciorul drept, eram totuşi puţin instigat de fapul că mă aflam în situaţia în care eram, acasă mă aştepta familia, probabil disperată la rândul ei de dispariţia mea, iar eu parcă nu mă mai săturasem să privesc acea comoară naturală de frumuseţe, avea un păr şaten spre blond, o privire nici prea inocentă , nici prea diabolică, era exact genul acela de priviri, care mă făceau cândva în tinereţe să înnebunesc doar când le priveam în ochi. Avea mâini perfecte, şi nişte ochi verzi care deşi nu puteam să-i observ prea bine luminii mult prea absente din salon, totuşi mă faceau să mă pierd oarecum. N-am putut să mă abţin, iar după ce-am reuşit să o dezleg la ambele picioare i-am oferit acel halat în care s-a îmbrăcat cât aş fi clipit, s-a ridica în picioare şi din nou eram orbit de ceea ce se afla în faţa ochilor mei, perfecţiunea întruchipată, n-am mai ezitat şi am întrebat-o  , cum şi din ce cauză a ajuns şi ea aici cu puţină pauză după , îmi răspunsese , cu vocea ei răguşită şi tremurândă îmi spusese că nu-şi mai aminteşte absolut nimic, doar că pe stradă dintr-o dată s-a prăbuşit apoi s-a trezit într-un coşmar, în acest salon.

Am luat-o de mână şi ne-am îndreptat spre ieşire, iar după ce-am trecut de tocul uşii aflându-ne din nou pe coridor, ea mi-a oferit o îmbrăţişare, probabil mai mult în semn de mulţumire pentru că practic îi salvasem viaţa, dar şi apoi , şoc pentru mine, m-a sărutat  uşor pe gât, aveam impresia că acest sărut nu mai avea să fie în semn de mulţumesc, dar totuşi eram extaziat de buzele ei catifelate ce mi-au atins uşor gâtul în partea dreaptă... 

Din nou am cuprins-o de mână şi i-am spus că nu mai aveam prea mult timp, şi că ar fi cazul să ieşim de aici, a dat din cap, semn în care se făcea că mă aprobă şi am început să fugim din nou, ajunşi aproape în capătul acelui lung şi interminabil hol am zărit uşa care avea să conducă spre libertate, uşa care avea să ne conducă înapoi la viaţa noastră şi care avea să ne redea din nou zâmbetul buze şi fericirea în suflet, mi-am zis în gând că acum e momentul să ieşim, să facem pasul afară deoarece eram chiar în faţa acelei uşi imense albe ... am păşit , iar în momentul în care am deschis uşa ... practic am deschis ochii, ceea ce am zărit defapt era tavanul dormitorului meu şi al lui Sarah, am tresărit, fireşte,  Sarah încă nu adormise, era tot lângă mine cu lampa aprinsă şi citea o carte, eram tare bulversat deoarece nu reuşeam să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, m-am aplecat spre Sarah şi i-am oferit un sărut tandru şi o îmbrăţişare probabil şi ea mirată de acest fapt , însă n-a scos nici un cuvânt, cartea pe care o citea era mult prea înteresantă... Eu , m-am ridicat din pat şi m-am îndreptat spre camera în care dormeau copiii, am întrat în cameră şi am răsuflat uşurat când l-am  vâzut pe Collin dormind cu jucăria lui preferată în braţe în patul din stânga, iar în patul din dreapta , Marcus era cuprins de un somn adânc printre maşinuţele lui răsfirate prin tot patul. În următorul moment am revenit înapoi spre dormitor, m-am aşezat în pat, iar până dimineaţă când era timpul să merg la lucru n-am mai închis un ochi. Avusem cel mai groaznic şi cel mai urăt coşmar din viaţa mea, un coşmar pe care nu cred că-l voi uita vreodată!