Comod, dar incomod.

De data asta puţin mai devreme decât cele anterioare, nu este foarte tare trecut de miezul nopţii , ceea ce înseamnă că am depăşit cu puţin ora zero, aşa îmi place cum sună ora zero, parcă este o oră care te face să o iei de la început cu ceva, ora care ar trebui să te schimbe pentru ziua următoare, să-ţi împrospăteze funcţia cerebrală, dar NU.

Ora zero este defapt ora la care cu alte cuvinte în diferite colţuri de colectiv se dă stingerea,  este ora care îţi imprimă în gând ca e timpul să te culci! Parcă ai un pitic aşa închis în cap care-ţi tot dă semnale şi te tot sâcâie ... (Băăă, hai , ce faci ? Nu vezi că e ora 00:00?) Şi aşa se întâmplă chiar dacă nu ţie somn...şi de aici încep dereglările orarului, care la un moment-dat, dacă eşti foarte insomniac ajungi să ţi-l dai peste cap (orarul). Da, ajungi să te culci atât de târziu încât probabil deja este lumină afară, deja toată lumea a plecat la lucru, deja a adus pâinea caldă la magazinul din colţ, si deja tovarăşii cu care trebuia să te întâlneşti şi-au băut cafeaua !

Mda, dar tu îţi pierzi nopţile şi nu mai contează în ce fel şi cum ţi le pierzi, important e că nu dormi ... asta până în momentul în care atât de tare îţi dereglezi programul încât ajungi din nou să dormi normal, asta înseamna să-l dai peste cap.

Dar totuşi ora care dă totul peste cap tot zero rămâne, nu ? Dacă ar putea ora asta să-mi readucă la normal şi viaţa, să mă scoată din toate gândurile negre ce mi se adună zilnic despre tot felul de persoane, iar voi dacă citiţi ştiu că vă gândiţi ... "Mvaiiii, oi fi eu acela ?" Nu, mă cap pătrat, nu eşti tu, pentru că dacă erai tu nu-mi mai citeai blogul, destul de corect. Dar ideea de bază rămâne aceiaşi pentru care m-am apucat să scriu şi poezii, acelaşi motiv pentru care mi-am făcut şi blog, să nu credeţi ca am început să aberez pe blog pentru că aşa mi s-a părut mie că este "cool" , NU !

Am început să scriu poveşti plictisitoare, dar poate cu un gram de realitate în ele exact din acelaşi motiv pentru care am început să scriu şi poezii, pentru a mă elibera de tot ce se adună negru în capul meu, de tot stresul zilnic şi toate gunoaiele la care îmi expun ochii zi-de-zi! Am impresia că momentan ăsta e singurul mod de a mă elibera de toate acestea, bine-înţeles, înainte făceam lucrul ăsta pe două roţi cu mini-jucăria mea, YAMAHA, care teoretic ar trebui să funcţioneze şi acum dar mi-e îndeajuns de lene să-i mai curăţ carburatorul încât o las să zăbovească acolo nestingherită , până când ? Până când probabil o să vină un prieten la mine şi o să mă bată incredibil de tare la cap să mai fac cu el o expediţie aşa cum făceam pe vremuri, când cutreieram pădurile în lung şi-n lat, da , ăsta era modul pentru care probabil şi eu şi el ne satisfăceam pofta de offroad şi totodată şi pofta de adrenalină.

Ştiţi, adrenalina poate fi comparată uneori cu un drog, iar asta din mai multe motive, pentru că la fel, un drog luat în exces poate duce la afectarea sănătăţii , poate chiar la pierderea vieţii (depinde de drog, evident) , dar la fel şi adrenalina, când eşti înhămat între corman şi acele două roţi când simţi că toată puterea stă în mâinile tale şi mai ales când ai in faţă un drum neasfaltat, sau când esti pe vreo potecă , începi să te dezlănţui ... şi tragi de aceleraţia aia futui mama ei de acceleraţie până când aproape că rămâi cu manşonul în mână (sau adoua variantă, până când te lipeşti de un copac, asta e puţin mai distractivă) Şi imaginaţi-vă că în mod normal genul ăsta de adrenalină te-ar ucide, asta înseamnă ca eşti dependent de ceva ce te-ar putea ucide, sau mă rog, ce ţi-ar putea afecta viaţa!  Mie nu mi se pare decât un mod de a te elibera de stresul zilnic şi de a te regăsi în natură aşa cum te regăseşti când faci ceva ce într-adevăr îţi place.

Ăsta era unul dintre lucrurile care mă faceau să uit ... să uit că stau închis într-o colivie de aur însă fără libertate de mişcare în proporţie de 70 % , aşa te simţi când eşti dea dreptul plictisit de tot ceea ce înseamnă viaţă (recunosc, asta e mai pe sezon de iarnă) , când aştepţi cu nerăbdare clipa în care te ia somnul şi te tirezi în dormitor şi laşi somnul să te cuprindă parcurgând paşi spre o nouă zi. (ora zero) Da, cam asta faci înăbuşit parcă  de toţi şi de toate, săturat până peste cap şi cu o poftă aproape interminabilă de ceva nou ! Sau poate e doar o poftă trecătoare la fel ca toate cele, o poftă navigatoare pe cablul de internet care e conectat la creierul meu încontinuu, şi zic internet pentru că acolo dispui de o eternitate infinită a informaţiilor. Aşa cum creierul omenesc dispune de o imaginaţie debordantă şi o stocare de informaţii aproape inexplicabilă tuturor savanţilor, păcat însă că ne folosim o aşa mică proporţie din coeficientul de IQ, 


Sau poate că există o explicaţie pentru toate "feeling-urile" astea, dar dacă ar exista, cu siguranţă ar fi o explicaţie dată naibii de complicată.
Pentru că aici poate fi vorba şi de inconştient, care defapt se leagă şi de sentimente, poate mai vechi, poate mai noi, poate mai dureroase unele, poate mai fericite altele... şi aşa încep zilele proaste si negre, aşa încep nopţile interminabile în care asculţi un dubstep uşor sau orice alt gen de muzică mai chill out care te poate liniştii! Într-adevăr, pot spune că într-un fel e uşor când faci parte dint-o altă galaxie şi te laşi purtat de gând, asta bine-înţeles când incepi să scrii, să pui în foaie, orice, orice, orice ar putea duce la relaxare, iar eu asta am făcut cu una dintre poeziile mele care am de gând să v-o arăt şi vouă!  Aveam impresia că acea poftă de care vă scriam cu câteva rânduri mai sus, a reapărut din nou, şi de această dată cu o forţă impresionantă de a se elibera cu o sete desăvârşită de acel ceva care te-ar putea face să uiţi cam tot ceea ce înseamnă trecut pentru tine, cam tot ceea ce înseamnă amintiri proaste şi cam tot ceea ce înseamnă "broken heart" dar, vă las să vă daţi seama şi singuri şi de ce nu ? Poate vă şi regăsiţi câţiva dintre voi printre rânduri .... 

Frig.

Îmbibat, într-un fum înnecător.
De la masă , mă ridic încrezător,
Îndreptandu-mă spre oglinda cenuşie,
Ce-mi oglindeşte o fiinţă, mai mult moartă decât vie.

Şi parcurg, paşi mărunţi, pe podeaua învechită,
Lăsând in spate, o umbră slabă şi-aiurită.
Mă lupt cu frigul, vag din dormitor,
Ce are să se îmbibe în bătrânul meu covor.

Debusolat, mă-nvârt în cerc, încet, prin casă,
Ameţesc, mă reîntorc la şchioapa masă.
Îmi aşez , fotoliul în poziţie...
Şi întipăresc în foaie, o primă propoziţie.

Dar curgând cerneala-n fila şifonată,
Parcă mii de gânduri încă mi se-arată.
Şi tremurând, de frig ameninţat,
Stiloul meu albastru, scrie neîncetat.
                                                                                         
În final, din pictat el se opreşte,
Lăsându-l jos pe foaie, privirea-mi aţinteşte,
Spre fereastra, care adânc e aburită,
Şi spre haina, ce-n cuier stă neclintită.

Mă gândesc, să părăsesc, această casă
Mult prea rece, şi mult prea friguroasă
Mă gândesc, să ies iar la lumină
Căci soarele îmbătrânit, la picioare mi se-nchină!






Şi mai spre final nu am decât să vă spun că n-aveţi cum să inţelegeţi ceea ce exprim eu mai sus decât dacă aţi trecut prin aşa ceva, dacă aţi simţit aşa ceva şi dacă vi s-a părut vreodată ca pur şi simplu.... totul e negru pentru voi. (şi am folosit culoarea neagră pentru că nu e tocmai o imagine care exprimă fericirea) 

Cu alte cuvinte să lăsăm fericirea să ne pătrundă în inimă atunci când e momentul ca tristeţea să dea bir cu fugiţii , dar e corect spus "să o lăsăm" ? Eu zic s-o invităm acolo!

Şi dacă ea nu vine, vă recomand sportul extrem, care de altfel este de două feluri, de cameră sau de natură, deşi dacă aţi avea parte de sport extrem extraconjugal nu văd legătura dintre poezia mea şi acesta, amuzant! Dar totuşi cel de natură în care se implică şi accidente deseori, în care eşti nevoit să-ţi rişti viaţa pentru doza zilnică de adrenalină, este cel mai potrivit, poate chiar perfect pentru a face acea schimbare şi pentru a neutraliza monotonia.

După asemenea text, n-am decât să vă invit la "Bancul Zilei" , care are ca şi misiune să vă facă să uitaţi ce-am scris eu aici, pentru că aşa şi trebuie la urma urmei....să uitaţi cam tot ce nu este frumos în viaţă!