La o scurtă plimbare!

Şi ce dacă , mi-am spus!

Era o după-masă nu tocmai însorită cu norii ieşiţi la plimbare vizitând toate colţurile lumii! Da, la fel şi eu, în schimb nu ieşisem singur, pe cărarea care ar fi trebuit să mă insoţească doar singurătatea într-un mod haotic dar puţin exagerat, îmi plimbam câinele (aş fi zis căţelul dar la 55 de kg nu-l poţi numi căţel) Anyway, să depăşim detaliile câinelui deşi îmi place enorm de tare de el, tocmai pentru simplu fapt că poate uneori are mai multă personalitate de mine şi nu se dă la toate mâţele care i se perindează prin colţii ochilor, tot timpu îşi aşează privirea doar pe cele care într-adevăr ar putea să-i mârâie melodic la ureche în timp ce el se agită ca un leopard fugind energic după pradă.

Şi da, acea cărare uşor pietruită, dar nu aşa de uşor prăfuită avea să-mi intersecteze o pereche magică a doi ochi care aveau să-mi fure gândurile într-un mod în care doar o starletă de la Hollywood ar face-o.

Eram la capătul răbdării, iar acel monstru însă totuşi frumos, il plimbam în lesă de mai bine de 45 de minute, ceea ce deobicei obişnuiesc să o fac doar vreo 25, maxim 30 de minute. Se opreşte la orice tufiş miroase cu meticulozitate orice plantă, de parcă ştie că mie-mi plac "plantele" , am râs , am zâmbit subtil când mi-am amintit că poate eu. dar şi el avem aceleaşi hobby-uri. Însă am continuat agale plimbarea obişnuindu-mi gândul că are şi el nevoile sale, dar forţat totuşi să percep nevoile animalelor altfel decât aş percepe nevoile noastre. Începusem să zobr cu mintea la tot felul de lucruri importante sau mai puţin importante, deşi in acelaşi timp, îi adresam întrebări legate de viaţa mea, bestiei pe care o plimbam în lesă. Bine-înţeles că răspunsul era o totală linişte ce parcă domnea atât asupra sufletului meu cât şi asupra sufletului lui, însă ştiţi şi voi că şi tăcerea este un răspuns, şi de cele mai multe ori, afirmativ! Atunci a urmat întrebarea spre el dacă mai ajungem şi noi acasă, nu de alta, dar aveam o poftă nebună si inexplicabilă de a vedea următorul episod al serialului preferat şi o sete nestingherită pentru un pahar de acea licoare verde de care vă povesteam în textele anterioare. Bine-înţeles că după acea întrebare s-a uitat puţin crispat la mine, parcă înţelegea tot ce-i spuneam, m-a privit în ochi cu acei ochi ai lui negrii şi extrem de mari , şi dintr-o dată , ce să vezi ? Surpriză, s-a smucit, în aşa fel încât dacă nu eram atent il scăpam în voia libertaţii sale pe-un plai verde , dar totuşi sufocant de clădirile care îşi incepeau o nouă viaţă chiar în apropierea acelei cărări pe care noi ne făceam rondoul. Cu alte cuvinte era semn că el încă, probabil n-a găsit planta potrivită pe care s-o "coloreze" şi nici tufişul potrivit care să-i ofere acel parfum de "dute acasă animalule" , probabil comunică cu plantele (ce păcat că oamenii nu pot face acelaşi lucru)

Aşa că mi-am continuat mersul cu paşi lenţi şi repetaţi care erau întrerupţi periodic de el, altă nevoie... un alt pit-stop pentru mine. Ajuns îndată la colţ, acel colţ care tot timpul avea să-mi amintească vag de frumoase clipe petrecute chiar sub acel tei înalt şi amenninţător de bătrân, stingher, parcă şi singur totodată mă răscoleau amintiri adânci, însă erau doar amintiri, casa veche pe care obişnuiam să mă sprijin altădată, acum îmi lăsa doar un gust de depravare care în fond ar fi necesitat nişte reparaţii. Vopseaua era căzută demult, geamurile mici ce-mi semănau a cabană a munţilor Bucegi, specific parcă, mică dar totodată parcă şi uşor tristă, cu o poartă la intrare dintr-un lemn uşor prelucrat dintr-o scoarţă de copac foarte rar găsită ca şi specie.
Mi-am zis că ce-ar fi să mă odihnesc şi eu cinci minute pe acea băncuţă foarte probabil mai bătrână decât mine şi încă vreo doi, trei prieteni, la un loc. M-am aşezat, câinele a luat şi el poziţia de şezut şi stăteam şi reflectam, la ce ? Nu ştiu nici eu, pierdut eram prin spaţii deschise ale obiectelor care ne înconjoară ale sufletului meu uşor pueril care se arunca altădată pradă oricărei tentaţii. Relectam asupra faptului că poate are să vină ploaia, să mai spele ogrăzile murdare şi potecile prăfuite de atâta singurătate. Totuşi ideea de ploaie nu mă speria şi parcă aş mai fi vrut să stau însă a mea bestie mi-a dat de înţeles că e timpul să o luăm din loc. Am pornit!

Săltat în picioare, şi eu şi el , am tras aer în piept , adânc ca să-mi aerisesc până şi ficatul îmbitat în alcool. Era colţul de stradă care se intersecta cu strada pe care eu locuiam însă mai aveam cam 8 minute de mers, în stil plimbatic până la casa părintească. Pur şi simplu parcă înotam prin năfalele de praf şuete care-şi făceau siesta chiar in faţa mea! Am mers, şi am mers, am tot continuat să merg până într-un moment în care EL din nou m-a oprit. Totodată oprit în loc, mi-a sărit în ochi (şi as putea s-o numesc) mama natură , era rezemată de un copac în faţa mea şi privea atentă la mine ca şi cum ne-am cunoaşte de o viaţă, era prima dată când o zărisem pe acea zână a frumuseţii in acel sătuc, mic uşor restrâns la număr de locuitor, era prima dată când emoţiile m-au lovit direct, începând cu picioarele şi urcând în intreg corpul prezenzându-mi furnicături până în vârful capului (nu vă gândiţi la prostii). 

În acel moment situaţia s-a schimbat dramatic, simţeam că nu mai eram eu acela care se grăbea acasă ci câinele meu. Simţeam că parcă aş vrea să schimb două vorbe, simţeam că aş vrea s-o cunosc şi să-i vorbesc (cu alte cuvinte vroiam să o "agăţ") Parcă prin uşoarele năfale de vânt părul îi zburlda oferindu-mi acea senzaţie de euforie acută. Iar îmbrăcămintea ei simplă şi puţin extravagantă îmi descria bunătatea sufletească care se adâncea în toată inima ei. Avea o privire caldă, puţin diabolică, tentantă, interesantă, avea o privire atrăgătoare, acea privire care pusă în faţa unei camere ar fi atras probabil jumătate din populaţia ţării noastre, le-ar fi captat atenţia doar cu privirea! Avea o bluză cu guler înalt, de-o culoare apropiată de vişiniu, era o culoare la fel de caldă ca şi faţa ei poate perfectă.  Zâmbetul larg, ochii mari, nasul mic, dar uşor ascuţit şi îndreptat în jos. Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am adresat tipica întrebare cu care poţi vreodată să te bagi în seamă "Îmi zici te rog, cât este ceasul ?" Bine-înţeles că in acel moment şi-a dat şi ea seama că nu era vorba doar de o "pierdere de timp" şi că ceva între noi se înfiripă. S-a apropiat de mine şi in timp ce păşea uşor mi-a transmis faptul că nu posedă un ceas în momentul de faţă, dar că i-ar face plăcere să vină la o plimbare cu mine, poate aflăm mai departe de la vreun trecător de pe stradă. Zis şi făcut, urotorul lucru care mi l-a spus a fost faptul că mi-a lăudat câinele, îmi spusese că s-a îndrăgostit de el şi că l-a mai văzut de ori câte ori trecea prin faţa casei mele. Eu puţin deranjat de această afirmaţie, probabil din cauză că n-a spus acest lucru şi despre mine, am inceput să-i descriu plimbarea mea care până-n momentul în care m-a însoţit era al naibii de plictisitoare. Uşor, uşor continuam cu complimente drăguţe şi subtile, fapt care denota doar zâmbete pe faţa ei si chicoteli puerile, a început să-mi povestească cum că, şi ea era puţin tristă până să apar, că defapt ăsta ar fi fost motivul pentru care ea se afla afară pe această vreme uşor înstabilă dar gata să ne ude hainele, când am întrebat-o care a fost motivul pentru care ea s-a întristat a lăsat puţin spaţiu între discuţii şi mi-a zis puţin mai direct că o supăraseră părinţii, o supăraseră pentru că deşi ea era majoră (nu mi-a zis vârsta) părinţii ei continuau să-i interzică tot felul de lucruri, lucruri care pe noi adolescenţii libertini ne enervează la culme, uneori.

Astfel plimbându-ne uşor pe stradă, ajunşi totodată în faţa locului în care şedeam de vreo doi ani, şi in faţa curţii pe care animalul meu era rege, am hotărât să-l las pe el acasă, din ce cauză nu ştiu, probabil vroiam să fiu puţin mai comod, vroiam să fiu poate atent doar la ea, nu şi la câinele care mă scotea din minţi pentru că el avea de gând sa miroase orice îi ieşea în cale. Aşa că l-am băgat în curte, i-am scos lesa de la gât şi l-am lasat liber pe domeniul lui, după care am continuat plimabrea (care a deveint puţin mai romantică ,fiind singuri) plimbarea cu fata care mi-a luat minţile la fel de repede cum banca îţi ia bunurile atunci când nu faci plata la timp. Am continuat să mergem timp de vreo 5 minute, timp în care i-am povestit şi mi-a povestit viaţa întreagă, cum că este singură de ceva vreme, nu mai are prieten (la fel şi eu de altfel, ce potrivire) , cum că ar fi interesată de o relaţie care să-i acorde toată atenţia necesară ... şi multe, multe alte lucruri, care la un moment-dat aveau să fie oprite de ploaia care începea să se abată asupra noastră. Am făcut stânga imprejur şi am grăbit paşii deoarece nici eu nu eram îmbrăcat adecvat unei ploi, care se arăta să fie destul de groazincă dupa norii furioşi care se plimbau deasupra noastră, am întrebat-o dacă doreşte să o conduc acasă şi mi-a răspuns că nu doreşte să meargă acasă, nu vrea să reia certurile din familie. Aşa că i-am propus să ne ascundem în interiorul unei cafenele bătrâne din acel sat. A acceptat mai repede decât m-aş fi aşteptat, într-o doară ne-am luat de mână şi ne-am abătut de pe drum. Faptul că eram amândoi conştienţi că acolo se infiripă ceva mă înnebunea dramatic de tare, am plecat spre acea cafenea, prima dată în acest început de an am simţit că una din zilele mele plictisitoare are să se termine mai frumos decât s-ar fi terminat serialul meu preferat. Aşa a şi fost. Continuarea este de ne-relatat însă v-o puteţi imagina şi voi ...