O alta experienta...

Afara incepe a se lumina, cu o greata, stare de somnoloenta ceasul setat la ora 6:30 incepe sa sune, nu prevesteste decat pomina unei alte zile monotone care are sa inceapa cu o delicioasa cafea facuta la expresor. Ridicatul din pat si mersul pana la baie plin de peripetii fac din mine doar un robot matinal care in fiecare dimineata trebuie sa stie ca trantitul usii la camera si coltul patului sunt elemente periculoase in aceasta casa.

Bucataria, un mic sejur cuprins de un aer de tristete, cafeaua minunata, cornul cu marmelada care-ti intoarce stomacul pe dos. Dupa o tigara savurata in aer liber stomacul revine la normal, ganduri care zboara, sute de mii de ganduri isi iau zborul precum pasarile calatoare, destinatia ? Acasa.

Uitand sa mentionez un mic important detaliu, resedinta ororii se afla undeva la 1100 de kilometri de casa, mai exact Italia, orasul Zevio, comuna Volon.
Intr-o tara atat de aerata si nu precum ciocolata, intr-o tara care ofera atata compasiune oricarui om strain ajuns aici, indiferent daca acesta este de pe o alta planeta decat terra, eu sunt singurul care nu se simte in largul lui, oare de ce ?

Mai 5 minute pretioase care trec precum marfarul printr-o gara veche uitata de lume, eu trebuie sa-mi scot mijlocul de transport care are sa ma duca pe un drum marginas care la capat succede o mare povara pentru umerii mei. Lucrul.

Ma urc pe bicicleta, nestind incotro pedaland, purtat de val, simtind mirosul plantatiilor stropite cu tot felul de pesticide, care mai de care mai urat mirositoare, un parfum de dama ieftin si prost.

Odata ajuns la servici, in camp mai exact, zaresc 6 priviri, 3 fiind de natie poloneza, iar alte 3 de natie nigeriana, fiecare ascunde in spatele ochilor ganduri nu prea pasnice si pe departe prietenoase.

Ziua se sfarseste, plictisit, cu dureri chinuitoare de maini, spate, umeri si picioare, pornesc inapoi spre casa care ma scoate din chinul fizic si ma baga intr-un chin psihic.
Odata ajuns acasa, caut treptele si le numar pana la baie caci sunt singurele care din creierul meu obosit si cu toate rotitele aproape ruginite, il fac, dupa o baie relaxanta si revigoranta, sa functioneze din nou.

Ma pun in pat si singurul diferit gand, exceptand dorul de casa, este O alta zi de cacat, inconjurat de oameni de cacat!

Poem

Poem, e primul pas spre natură, primul pas către un tablou excentric şi vag colorat, cu versuri!

În primul rând vreau să vă mărturisesc că nu este decât ora 4:45 dimineaţa, iar eu mâine încep sesiunea la facultate, e o povară prea grea pentru umerii mei netezi şi uşor slăbiţi de amărăciunea ultimelor evenimente.

Înatine de a citi sau în timp ce citiţi vreau să daţi play la următoarea melodie care, mie personal îmi stârneşte amintiri, cât şi emoţii atunci când o ascult.

http://www.youtube.com/watch?v=XLK5OWU2YGw

Surâs de toamnă

Emoţie, un sentiment abandonat,

Străin surâde zâmbetul demult uitat,

Privirea aţintită către firul ierbii răspicat,

Oh toamnă, o rafală de aer rece, te-a diversificat

Brumă, covertura ce-ţi aşterne-n zare,

Chipul unei doamne, lăsată fără răsuflare,

Îngheţată-n interior, cristalinul străluceşte,

Mângâie solul domol, natura îţi zâmbeşte.

Te plimbi, privind în orizont..

Cerul cuprins în flacără fără de vlagă

Tresari şi te trezeşti, într-o lume non-coloră,

Dar ce simţi când priveşti ?

Podoaba cea de toamnă!

Oh surâs de toamnă, care dai viaţă unui zâmbet,

Cât îmi doresc să fi rămas,

În al iernii pântec,

Iar al verii lung urmaş

Cursul vieţii


În a ploii contenite, abătut, îmi târâi viaţa,
Iar de veacuri, sau mai bine, mă domină doar ceaţa,
Acum în frica cea de sine, năruit m-ascund sub nor,
Şi las trase lungi cortine, să ascund intreg decor.

Culise invadate, agresiv, cu răul ce-i stârnit.
Eu, cel de veghe-n spate, sunt tot mai prigonit.
  Şi deodată, uşa îmbibată, cu ascuţitele cristale,

Se deschide-n voia sorţii, păşind tot mai agale.

Gravitaţia-mi joacă feste, trage inima-n pământ.
Calvarul vieţii terestre, îmi macină eternul gând.
Răsuflat, mi-adie respireţia, şi o simt fără oprire,
Căci războiul meu cu viaţa, aduce a nemurire  ?

Absurd

Absurd, e absurd cum bătăile inimii sunt tot lente, aşa cum respiraţia încet,încet tinde să se facă auzită, morbidă, vizibilă, aburi ieşind pe gură precum hornul vechi al casei bunicilor fumegând spre norii cenuşii şi întunecaţi de iarnă.
Panica se instalează domol luandu-mi minţile, mă pierd încet pe poteca întunecată, iar singurul gând, sper că nu şi ultimul, e acela că voi ajunge întreg şi teafăr înapoi la cabană înainte de servirea cinei printre lighioanele pădurii, în zare se aud urletele lupilor, zumzăitul licurilor care probabil roiesc asemeni albinelor deasupra unui râu care cu o viteză ameţitoare, născut dintr-un izvor îşi croieşte calea prin sinistra şi cumplita pădure.

Absurd de asemenea este şi faptul că de un ceas şi jumătate am impresia că singurul traseu pe care-l parcurg e acela de a mă învârti în cerc.
Google earth-ul m-ar fi ajutat, însă e un lux pe care nu mi-l permit acum, fiind la momentul nepotrivit in locul nepotrivit. Vântul mă face să-mi pierd cumpătul, vântul e singurul meu prieten, vorbeşte cu mine şoptindu-mi, şuierandu-mi pe lângă urechile îngheţate care sunt atente la orice sunet ciudat din împrejurimi.

De ce eu ? E absurd cum drumul meu s-a despărţit de grupul din care făceam parte, e absurd cum în acest moment singura scăpare e inexistentă, e absurd cum dintr-o dată mă cuprinde o poftă nebunească de viaţă, e absurd cum creierul mi-e bombardat cu sute de imagini şi idei, care-mi fac în ciudă, dar probabil că-mi menţin speranţa.
Speranţa, aş putea spune că este cea mai josnică fiinţă, toată lumea trăieşte cu ea, unde s-a dus acum ?
E absurd cum mă simt sufocat de întuneric, dar îngheţat de frig, cuprins de frică, dar cu un dram de voinţă, aţintit de idei sinucigaşe, dar năucit cu cele mai frumoase pictograme şi întmâmplări pe care mi le poate reda creierul în acest moment. Mecanism ciudat care funcţionează numai în situaţii similare.

Mai mult ca sigur, grupul a ajnns deja la cabană, eu încă mă învârt în cerc, e absurd cum am căzut pradă prostiei umane şi m-am rătăcit în propriul meu vis...
Ce josnică poate fi viaţa de multe ori, dar ce palpitaţii iţi poate oferi urcandu-te pe cele mai înalte culmi ale fericirii, iar de acolo te lasă să cazi în gol, abisul tristeţii...

Dimineţi fribunde

Poate din cauză că a trecut ceva vreme, sau din cauză că nu mai am atracţia buricului degetelor faţă de tastatura uleioasă pe care îşi au locul atâţia microbi, am uitat cum să încep să povestesc despre ce-mi mai trece prin cap, sau poate ce se mai întâmplă prin mizerabila-mi viaţă, pe care bine-înţeles am ordinarul tupeu şi curaj s-o numesc viaţă.
Oricum, lăsând cuvintele non-sens deoparte, într-o dimineaţă cănd frigul încă bântuia pe la ferestrele din termopan, deşi închise ermetic îndrăznea, aerul rece se strecura cu nesimţire şi desăvârşire sub aşternutul în care eu tolăneam, în care îmi împărtăşeam visele erotice si exotice cu perna mea extrem de drăguţă şi primitoare în lumea somnului. Liniştea mormântală care reuşea câteodată să calmeze şi un suflet războinic de câine caucazian, se transformă dintr-o dată într-o gălăgie insuportabilă şi asurzitoare precum zgomotul cauzat de motoarele unui avion pregătit să decoleze de pe tărâmul făgăduinţei.

Şi totuşi, nu era un avion, nici măcar un tanc rusesc care trecea pe strada mea uitată de lume, era telefonul meu care tocmai primea un mesaj. Cu privirea înceţoşată, ridic capul de pe perna care-mi ascundea adâncul somn şi îndrăznesc să citesc mesajul...
Conţinutul lui bine-înţeles că e neimportant, mai puţin partea în care o veche idilă şi-a adus aminte de mine, era în vizita prin cătunul abandonat şi s-a gândit să mă scoată la plimbare prin frigul îngrozitor şi năprasnic care ar fi fost în stare să îngheţe până şi valurile unei mări agitate după o furtună teribilă.
Nici nu stau pe gânduri prea mult, mă ridic din pat şi iau pe mine ce găsesc la îndemână, nu mă îmbrac nici prea gros, dar nici prea subţire, oricum nu aveam de gând să-mi petrec toată dimineaţa plimbându-mă prin parc de parcă aş fi fost ultimul îndrăgostit de pe planetă.
Cobor scările tiptil, ies din curte uşurat de gândul că nu mă văzuse nimeni, cel puţin nimeni care să-şi pună întrebări ce-i cu mine treaz la ora aceea matinala pe stradă.

Deja în colţ, nu putea scăpa neobservată privirea ameţitoare care altădată mă ducea pe culmi nebântuite de nimeni, doar de mine.
Aveam impresia că pe măsură ce înaintam paşii mei deveneau tot mai mărunţi, tot mai inceţi, încercam să las emoţiile în urmă pentru că nu mă întâlneam cu preşedintele României şi nici cu Angelina Jolie, ci doar cu o fată. Într-adevăr, specială fată, însă să lăsăm micile detalii să pătrundă în peisaj odată cu salutul pe care l-am scăpat la nici doi metri în faţa ei. Aveam de gând să merg într-o cafenea, în orice caz într-un loc unde căldura nu era doar un vis, dar de cealaltă partea se auzeau doar idei strălucite precum că o plimbare n-ar strica, şi bine înţeles că înclin în magica ei idee şi continui să merg, şi merg, merg,merg până ce scurta promenadă pe care mi-o imaginam s-a transformat într-o lungă plimbare care aborda discuţii lungi şi plictisitoare care nu implicau altceva decât trecutul nostru, impropriu spus “al nostru” pentru că defapt era vorba de al nostru, al fiecăruia in parte, “cum merge şcoala? Ce-ai mai făcut? Ce mai e nou pe la tine?” şi aşa mai departe...

Până ce amândoi am ajuns la concluzia că într-adevăr e frig şi că ar fi cazul să ne retragem într-o cafenea, singura deschisă.
Odată ajunşi înăuntru o rog să se aşeze pe canapea, iar eu mă aşez pe cea de vis-a-vis, bine-înţeles la aceiaşi masă, (nu mai trebuia să specific, am impresia că n-am cititori idioţi).
Am ales canapeaua faţă-n-faţă pentru a o putea privi pe tot parcursul discuţiilor noastre, eram curios dacă mai avea flerul de altădată, care mă făcea să uit de nimicurile vieţii şi mă aducea într-un stadiu al fericirii precum nimeni n-ar fi făcut-o vreodată.
Nici nu mă aşez bine jos că ea insită ca eu să mă mut lângă ea, probabil şi ei îi era dor de parfumul cu care se obişnuise atâta timp, vroia să îl mai simtă încă odată, probabil pentru ultima dată în acel sfârşit de an...
Parcă nu-mi doream să se mai termine, vocea ei atât de melodioasă îmi strecura fiori în tot corpul şi eram complet uimit că încă eram în stare s-o fac să zâmbească cu glumele mele care uneori par a fi exagerate, îmi aducea aminte de nopţile de vară în care ne prosteam ca doi copii prin parcurile întunecate ale Timişorii.
Însă toată această distracţie avea să se termine odată cu telefonul pe care l-a primit, habar n-am de la cine, dar din care am înţeles că trebuie să plece, teroare, mica aventură se sfârşeşte din nou, coborâm din cafeneaua plictisită, goală şi tristă pe care am umplut-o noi cu râsete, şi îmi permit să o conduc până la colţ, acelaşi colţ unde ne-am întâlnit în aceiaşi dimineaţă.
Încerând să-mi iau rămas bun, mi-am imaginat că este de ajuns un sărut pe obrazul îngheţat şi că o îmbrăţişare subtilă ne-ar încălzi gândurile că ne-am reîntalnit, însă n-a fost de ajuns...
S-a arătat complet nemulţumită, eram asaltat de gânduri năucitoare şi mă simţeam neputincios de a mai face ceva în plus, moment în care ea se apropie încet, timp în care mă priveşte direct în ochi şi mă sărută aşa cum ar fi trebuit eu s-o fac din prima, a fost a doua oară într-un interval de câteva ore când am simţit că-mi tremura picioarele din cauza fiorilor reci care m-au cuprins, un sărut relativ scurt, dar destul de lung încât să-mi readucă aminte de savoarea buzelor sale...