Absurd, e absurd cum bătăile inimii sunt tot lente, aşa cum respiraţia încet,încet tinde să se facă auzită, morbidă, vizibilă, aburi ieşind pe gură precum hornul vechi al casei bunicilor fumegând spre norii cenuşii şi întunecaţi de iarnă.
Panica se instalează domol luandu-mi minţile, mă pierd încet pe poteca întunecată, iar singurul gând, sper că nu şi ultimul, e acela că voi ajunge întreg şi teafăr înapoi la cabană înainte de servirea cinei printre lighioanele pădurii, în zare se aud urletele lupilor, zumzăitul licurilor care probabil roiesc asemeni albinelor deasupra unui râu care cu o viteză ameţitoare, născut dintr-un izvor îşi croieşte calea prin sinistra şi cumplita pădure.
Absurd de asemenea este şi faptul că de un ceas şi jumătate am impresia că singurul traseu pe care-l parcurg e acela de a mă învârti în cerc.
Google earth-ul m-ar fi ajutat, însă e un lux pe care nu mi-l permit acum, fiind la momentul nepotrivit in locul nepotrivit. Vântul mă face să-mi pierd cumpătul, vântul e singurul meu prieten, vorbeşte cu mine şoptindu-mi, şuierandu-mi pe lângă urechile îngheţate care sunt atente la orice sunet ciudat din împrejurimi.
De ce eu ? E absurd cum drumul meu s-a despărţit de grupul din care făceam parte, e absurd cum în acest moment singura scăpare e inexistentă, e absurd cum dintr-o dată mă cuprinde o poftă nebunească de viaţă, e absurd cum creierul mi-e bombardat cu sute de imagini şi idei, care-mi fac în ciudă, dar probabil că-mi menţin speranţa.
Speranţa, aş putea spune că este cea mai josnică fiinţă, toată lumea trăieşte cu ea, unde s-a dus acum ?
E absurd cum mă simt sufocat de întuneric, dar îngheţat de frig, cuprins de frică, dar cu un dram de voinţă, aţintit de idei sinucigaşe, dar năucit cu cele mai frumoase pictograme şi întmâmplări pe care mi le poate reda creierul în acest moment. Mecanism ciudat care funcţionează numai în situaţii similare.
Mai mult ca sigur, grupul a ajnns deja la cabană, eu încă mă învârt în cerc, e absurd cum am căzut pradă prostiei umane şi m-am rătăcit în propriul meu vis...
Ce josnică poate fi viaţa de multe ori, dar ce palpitaţii iţi poate oferi urcandu-te pe cele mai înalte culmi ale fericirii, iar de acolo te lasă să cazi în gol, abisul tristeţii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu