Dimineţi fribunde

Poate din cauză că a trecut ceva vreme, sau din cauză că nu mai am atracţia buricului degetelor faţă de tastatura uleioasă pe care îşi au locul atâţia microbi, am uitat cum să încep să povestesc despre ce-mi mai trece prin cap, sau poate ce se mai întâmplă prin mizerabila-mi viaţă, pe care bine-înţeles am ordinarul tupeu şi curaj s-o numesc viaţă.
Oricum, lăsând cuvintele non-sens deoparte, într-o dimineaţă cănd frigul încă bântuia pe la ferestrele din termopan, deşi închise ermetic îndrăznea, aerul rece se strecura cu nesimţire şi desăvârşire sub aşternutul în care eu tolăneam, în care îmi împărtăşeam visele erotice si exotice cu perna mea extrem de drăguţă şi primitoare în lumea somnului. Liniştea mormântală care reuşea câteodată să calmeze şi un suflet războinic de câine caucazian, se transformă dintr-o dată într-o gălăgie insuportabilă şi asurzitoare precum zgomotul cauzat de motoarele unui avion pregătit să decoleze de pe tărâmul făgăduinţei.

Şi totuşi, nu era un avion, nici măcar un tanc rusesc care trecea pe strada mea uitată de lume, era telefonul meu care tocmai primea un mesaj. Cu privirea înceţoşată, ridic capul de pe perna care-mi ascundea adâncul somn şi îndrăznesc să citesc mesajul...
Conţinutul lui bine-înţeles că e neimportant, mai puţin partea în care o veche idilă şi-a adus aminte de mine, era în vizita prin cătunul abandonat şi s-a gândit să mă scoată la plimbare prin frigul îngrozitor şi năprasnic care ar fi fost în stare să îngheţe până şi valurile unei mări agitate după o furtună teribilă.
Nici nu stau pe gânduri prea mult, mă ridic din pat şi iau pe mine ce găsesc la îndemână, nu mă îmbrac nici prea gros, dar nici prea subţire, oricum nu aveam de gând să-mi petrec toată dimineaţa plimbându-mă prin parc de parcă aş fi fost ultimul îndrăgostit de pe planetă.
Cobor scările tiptil, ies din curte uşurat de gândul că nu mă văzuse nimeni, cel puţin nimeni care să-şi pună întrebări ce-i cu mine treaz la ora aceea matinala pe stradă.

Deja în colţ, nu putea scăpa neobservată privirea ameţitoare care altădată mă ducea pe culmi nebântuite de nimeni, doar de mine.
Aveam impresia că pe măsură ce înaintam paşii mei deveneau tot mai mărunţi, tot mai inceţi, încercam să las emoţiile în urmă pentru că nu mă întâlneam cu preşedintele României şi nici cu Angelina Jolie, ci doar cu o fată. Într-adevăr, specială fată, însă să lăsăm micile detalii să pătrundă în peisaj odată cu salutul pe care l-am scăpat la nici doi metri în faţa ei. Aveam de gând să merg într-o cafenea, în orice caz într-un loc unde căldura nu era doar un vis, dar de cealaltă partea se auzeau doar idei strălucite precum că o plimbare n-ar strica, şi bine înţeles că înclin în magica ei idee şi continui să merg, şi merg, merg,merg până ce scurta promenadă pe care mi-o imaginam s-a transformat într-o lungă plimbare care aborda discuţii lungi şi plictisitoare care nu implicau altceva decât trecutul nostru, impropriu spus “al nostru” pentru că defapt era vorba de al nostru, al fiecăruia in parte, “cum merge şcoala? Ce-ai mai făcut? Ce mai e nou pe la tine?” şi aşa mai departe...

Până ce amândoi am ajuns la concluzia că într-adevăr e frig şi că ar fi cazul să ne retragem într-o cafenea, singura deschisă.
Odată ajunşi înăuntru o rog să se aşeze pe canapea, iar eu mă aşez pe cea de vis-a-vis, bine-înţeles la aceiaşi masă, (nu mai trebuia să specific, am impresia că n-am cititori idioţi).
Am ales canapeaua faţă-n-faţă pentru a o putea privi pe tot parcursul discuţiilor noastre, eram curios dacă mai avea flerul de altădată, care mă făcea să uit de nimicurile vieţii şi mă aducea într-un stadiu al fericirii precum nimeni n-ar fi făcut-o vreodată.
Nici nu mă aşez bine jos că ea insită ca eu să mă mut lângă ea, probabil şi ei îi era dor de parfumul cu care se obişnuise atâta timp, vroia să îl mai simtă încă odată, probabil pentru ultima dată în acel sfârşit de an...
Parcă nu-mi doream să se mai termine, vocea ei atât de melodioasă îmi strecura fiori în tot corpul şi eram complet uimit că încă eram în stare s-o fac să zâmbească cu glumele mele care uneori par a fi exagerate, îmi aducea aminte de nopţile de vară în care ne prosteam ca doi copii prin parcurile întunecate ale Timişorii.
Însă toată această distracţie avea să se termine odată cu telefonul pe care l-a primit, habar n-am de la cine, dar din care am înţeles că trebuie să plece, teroare, mica aventură se sfârşeşte din nou, coborâm din cafeneaua plictisită, goală şi tristă pe care am umplut-o noi cu râsete, şi îmi permit să o conduc până la colţ, acelaşi colţ unde ne-am întâlnit în aceiaşi dimineaţă.
Încerând să-mi iau rămas bun, mi-am imaginat că este de ajuns un sărut pe obrazul îngheţat şi că o îmbrăţişare subtilă ne-ar încălzi gândurile că ne-am reîntalnit, însă n-a fost de ajuns...
S-a arătat complet nemulţumită, eram asaltat de gânduri năucitoare şi mă simţeam neputincios de a mai face ceva în plus, moment în care ea se apropie încet, timp în care mă priveşte direct în ochi şi mă sărută aşa cum ar fi trebuit eu s-o fac din prima, a fost a doua oară într-un interval de câteva ore când am simţit că-mi tremura picioarele din cauza fiorilor reci care m-au cuprins, un sărut relativ scurt, dar destul de lung încât să-mi readucă aminte de savoarea buzelor sale...