Poezii mai vechi

De vreme ce se-nchină, şi pleacă al său cap,
Poţi să-l pui în ghilotină, şi poţi să-l laşi să ardă..
Căci ardoarea sa străină, mă cam bântuie de-un veac.
De-ncerci să-l uiţi, tu n-ai să poţi, ţi-e al sufletului pradă,
Şi loial din cale afară, neclintit stă-n uşa vieţii,
Aşteptând noua povară, fie noapte, fie toiul dimineţii.
Niciodată doborât, de calvarul propriei lupte,
Neînfricat, brav, suflet prieten,
Mi-eşti alături clipe multe...

Confuz


Unde ?... Nu ştiu, deşi ameţit mă ridic şi mă pornesc.
Poate-a mai rămas un loc şi pentru mine,
Răzvrătit, ca lupu-n cuşti, propriu-m drum îmi urmăresc,
Frica, ura, cenuşia panică şi teama de sine,
Mă fac să gândesc că jos sub cerul viu, era mult mai bine.

Parcă tresărind, dintr-un fior în altul, te simt şi-mi place!
Ingenios şi năzdrăvan, egoist, dar şi atent,
Stau şi mă întreb... cu ce folos ?
Unde e viitorul ? Şi unde e prezentul ?
In acest univers!

elev Moza Cristian, clasa a XII-a

Cursul vieţii


In a ploii contenite, abătut, îmi târâi viaţa,
Iar de veacuri, sau mai bine, mă domină doar ceaţa,
Acum în frica cea de sine, năruit m-ascund sub nor,
Şi las trase lungi cortine, să ascund intreg decor.

Culise invadate, agresiv, cu răul ce-i stârnit.
Eu, cel de veghe-n spate, sunt tot mai prigonit.
Si deodată, uşa îmbibată, cu ascuţitele cristale,

Se deschide-n voia sorţii, păşind tot mai agale.

Gravitaţia-mi joaca feste, trage inima-n pământ.
Calvarul vieţii terestre, îmi macină eternul gând.
Răsuflat, mi-adie respiratia, şi o simt fără oprire,
Căci războiul meu cu viaţa, a dus la nemurire !

Frig.Îmbibat, într-un fum înnecător.
De la masă , mă ridic încrezător,
Îndreptandu-mă spre oglinda cenuşie,
Ce-mi oglindeşte o fiinţă, mai mult moartă decât vie.

Şi parcurg, paşi mărunţi, pe podeaua învechită,
Lăsând in spate, o umbră slabă şi-aiurită.
Mă lupt cu frigul, vag din dormitor,
Ce are să se îmbibe în bătrânul meu covor.

Debusolat, mă-nvârt în cerc, încet, prin casă,
Ameţesc, mă reîntorc la şchioapa masă.
Îmi aşez , fotoliul în poziţie...
Şi întipăresc în foaie, o primă propoziţie.

Dar curgând cerneala-n fila şifonată,
Parcă mii de gânduri încă mi se-arată.
Şi tremurând, de frig ameninţat,
Stiloul meu albastru, scrie neîncetat.

În final, din pictat el se opreşte,
Lăsându-l jos pe foaie, privirea-mi aţinteşte,
Spre fereastra, care adânc e aburită,
Şi spre haina, ce-n cuier stă neclintită.

Mă gândesc, să părăsesc, această casă
Mult prea rece, şi mult prea friguroasă
Mă gândesc, să ies iar la lumină
Căci soarele îmbătrânit, la picioare mi se-nchină!

Pe un şpalier vechi, uitat,

Stă neclintită, o umbră veche, învechită

Cu un surâs precoce, agăţată de cârlig

Haina tinereţii, ce din zâmbete era cioplită,

Acum zace adormită de al vieţii frig.

Oroare, de al sufletelor cimitir,

Îmbibată cu al miresmei floare de ghimbir,

Aşteaptă, în întâmplarea unui act final,

Care-n voia sorţii,

Se prăpădeşte într-un cuier banal.

Crez poetic:

Singur, ca un străin intr-o gară.
Plouă, şi-i târziu afară,
Frigul, mă cuprinde iară,
Stresul, face viaţa tot mai amară,
Tentat, de-o mişcare revoluţionară,
Frica, dispare-n liniştea de seară,
Odată cu demonii, ce-n inimă-mi coboară !

Rai sau Iad ?



Din a marginilor cripte …
Spre o “viaţă” cam secundă
Multe suflete-s înfipte,,
După-un sfârşit de primă rundă !

E ceaţa, şi de trupuri e covor.
Spre mărunta noastră oştire,
A pămantului fior !
Se-ngrozeşte de amăgire ,

Fapte acum, mai aievea !
Spre iad, pot cădea,
Atâtea suflete nocive
In momente prea tardive.


Tot din palme aplaudă soarta,
Râde ironic, dar şi fals,
Când in Rai s-a-nchis şi poarta,
Ingerii-s preocupaţi, dansează vals !

Câmpuri pline,
Cu oameni nevinovaţi,
Căci in Iad e mult mai bine.
Suntem cu toţii, rezervaţi !

Razboi robotic

Razboaie-ncet incet, ele tot curg ....

Blamez acum, sa nu ma plang.

Zadarnic fac , trimitere la omenie.

Caci armele nu sunt decat, o tehnologie

Nu se mai duc, lupte direct proportionale.

Nu se mai cauta, soldati prin terminale

La orice pas... e tot robotizat...

O noua era, un nou impact.

Camarazi de arme, nu se mai gasesc,

De aceea-mi manifest,
Ura fata de Masoni siretlici
In a caror viziune, suntem doar tactici,
Deoarece ei se cred, ai lumii mari didactici.

SINGUR


În fiecare clipă,
Când, din cer adesea îmi pică,
Câte-o rază, peste sufletu-mi avar,
Avar in sentimente, căci fericirea fuge iar.

Neglijent in propria fiinţă,
Din ţărână-n vie suferinţă,
Din teroare, a proaspetelor fapte,
Privirea-mi luminează, acum tot mai departe.

Iar pe muntele înalt,
Înalt până la cer,
Fac al vieţii salt,
Si din vrajbă, pot acum sa pier

În pădurea cea mai deasă,
Îmi urmez drumul spre casă.
În padurea cea mai sumbră,
Îmi urmez, doar propria umbră.

Surâs de toamnă

Emoţie, un sentiment abandonat,

Străin surâde zâmbetul demult uitat,

Privirea aţintită către firul ierbii răspicat,

Oh toamnă, o rafală de aer rece, te-a diversificat

Brumă, covertura ce-ţi aşterne-n zare,

Chipul unei doamne, lăsată fără răsuflare,

Îngheţată-n interior, cristalinul străluceşte,

Mângâie solul domol, natura îţi zâmbeşte.

Te plimbi, privind în orizont..

Cerul cuprins în flacără fără de vlagă

Tresări şi te trezeşti, într-o lume non-colora,

Dar ce simţi când priveşti ?

Podoabă cea de toamnă!

Oh surâs de toamnă, care dai viaţă unui zâmbet,

Cât îmi doresc să fi rămas,

În al iernii pântec,

Iar al verii lung urmaş