Poezii mai vechi

De vreme ce se-nchină, şi pleacă al său cap,
Poţi să-l pui în ghilotină, şi poţi să-l laşi să ardă..
Căci ardoarea sa străină, mă cam bântuie de-un veac.
De-ncerci să-l uiţi, tu n-ai să poţi, ţi-e al sufletului pradă,
Şi loial din cale afară, neclintit stă-n uşa vieţii,
Aşteptând noua povară, fie noapte, fie toiul dimineţii.
Niciodată doborât, de calvarul propriei lupte,
Neînfricat, brav, suflet prieten,
Mi-eşti alături clipe multe...

Confuz


Unde ?... Nu ştiu, deşi ameţit mă ridic şi mă pornesc.
Poate-a mai rămas un loc şi pentru mine,
Răzvrătit, ca lupu-n cuşti, propriu-m drum îmi urmăresc,
Frica, ura, cenuşia panică şi teama de sine,
Mă fac să gândesc că jos sub cerul viu, era mult mai bine.

Parcă tresărind, dintr-un fior în altul, te simt şi-mi place!
Ingenios şi năzdrăvan, egoist, dar şi atent,
Stau şi mă întreb... cu ce folos ?
Unde e viitorul ? Şi unde e prezentul ?
In acest univers!

elev Moza Cristian, clasa a XII-a

Cursul vieţii


In a ploii contenite, abătut, îmi târâi viaţa,
Iar de veacuri, sau mai bine, mă domină doar ceaţa,
Acum în frica cea de sine, năruit m-ascund sub nor,
Şi las trase lungi cortine, să ascund intreg decor.

Culise invadate, agresiv, cu răul ce-i stârnit.
Eu, cel de veghe-n spate, sunt tot mai prigonit.
Si deodată, uşa îmbibată, cu ascuţitele cristale,

Se deschide-n voia sorţii, păşind tot mai agale.

Gravitaţia-mi joaca feste, trage inima-n pământ.
Calvarul vieţii terestre, îmi macină eternul gând.
Răsuflat, mi-adie respiratia, şi o simt fără oprire,
Căci războiul meu cu viaţa, a dus la nemurire !

Frig.Îmbibat, într-un fum înnecător.
De la masă , mă ridic încrezător,
Îndreptandu-mă spre oglinda cenuşie,
Ce-mi oglindeşte o fiinţă, mai mult moartă decât vie.

Şi parcurg, paşi mărunţi, pe podeaua învechită,
Lăsând in spate, o umbră slabă şi-aiurită.
Mă lupt cu frigul, vag din dormitor,
Ce are să se îmbibe în bătrânul meu covor.

Debusolat, mă-nvârt în cerc, încet, prin casă,
Ameţesc, mă reîntorc la şchioapa masă.
Îmi aşez , fotoliul în poziţie...
Şi întipăresc în foaie, o primă propoziţie.

Dar curgând cerneala-n fila şifonată,
Parcă mii de gânduri încă mi se-arată.
Şi tremurând, de frig ameninţat,
Stiloul meu albastru, scrie neîncetat.

În final, din pictat el se opreşte,
Lăsându-l jos pe foaie, privirea-mi aţinteşte,
Spre fereastra, care adânc e aburită,
Şi spre haina, ce-n cuier stă neclintită.

Mă gândesc, să părăsesc, această casă
Mult prea rece, şi mult prea friguroasă
Mă gândesc, să ies iar la lumină
Căci soarele îmbătrânit, la picioare mi se-nchină!

Pe un şpalier vechi, uitat,

Stă neclintită, o umbră veche, învechită

Cu un surâs precoce, agăţată de cârlig

Haina tinereţii, ce din zâmbete era cioplită,

Acum zace adormită de al vieţii frig.

Oroare, de al sufletelor cimitir,

Îmbibată cu al miresmei floare de ghimbir,

Aşteaptă, în întâmplarea unui act final,

Care-n voia sorţii,

Se prăpădeşte într-un cuier banal.

Crez poetic:

Singur, ca un străin intr-o gară.
Plouă, şi-i târziu afară,
Frigul, mă cuprinde iară,
Stresul, face viaţa tot mai amară,
Tentat, de-o mişcare revoluţionară,
Frica, dispare-n liniştea de seară,
Odată cu demonii, ce-n inimă-mi coboară !

Rai sau Iad ?



Din a marginilor cripte …
Spre o “viaţă” cam secundă
Multe suflete-s înfipte,,
După-un sfârşit de primă rundă !

E ceaţa, şi de trupuri e covor.
Spre mărunta noastră oştire,
A pămantului fior !
Se-ngrozeşte de amăgire ,

Fapte acum, mai aievea !
Spre iad, pot cădea,
Atâtea suflete nocive
In momente prea tardive.


Tot din palme aplaudă soarta,
Râde ironic, dar şi fals,
Când in Rai s-a-nchis şi poarta,
Ingerii-s preocupaţi, dansează vals !

Câmpuri pline,
Cu oameni nevinovaţi,
Căci in Iad e mult mai bine.
Suntem cu toţii, rezervaţi !

Razboi robotic

Razboaie-ncet incet, ele tot curg ....

Blamez acum, sa nu ma plang.

Zadarnic fac , trimitere la omenie.

Caci armele nu sunt decat, o tehnologie

Nu se mai duc, lupte direct proportionale.

Nu se mai cauta, soldati prin terminale

La orice pas... e tot robotizat...

O noua era, un nou impact.

Camarazi de arme, nu se mai gasesc,

De aceea-mi manifest,
Ura fata de Masoni siretlici
In a caror viziune, suntem doar tactici,
Deoarece ei se cred, ai lumii mari didactici.

SINGUR


În fiecare clipă,
Când, din cer adesea îmi pică,
Câte-o rază, peste sufletu-mi avar,
Avar in sentimente, căci fericirea fuge iar.

Neglijent in propria fiinţă,
Din ţărână-n vie suferinţă,
Din teroare, a proaspetelor fapte,
Privirea-mi luminează, acum tot mai departe.

Iar pe muntele înalt,
Înalt până la cer,
Fac al vieţii salt,
Si din vrajbă, pot acum sa pier

În pădurea cea mai deasă,
Îmi urmez drumul spre casă.
În padurea cea mai sumbră,
Îmi urmez, doar propria umbră.

Surâs de toamnă

Emoţie, un sentiment abandonat,

Străin surâde zâmbetul demult uitat,

Privirea aţintită către firul ierbii răspicat,

Oh toamnă, o rafală de aer rece, te-a diversificat

Brumă, covertura ce-ţi aşterne-n zare,

Chipul unei doamne, lăsată fără răsuflare,

Îngheţată-n interior, cristalinul străluceşte,

Mângâie solul domol, natura îţi zâmbeşte.

Te plimbi, privind în orizont..

Cerul cuprins în flacără fără de vlagă

Tresări şi te trezeşti, într-o lume non-colora,

Dar ce simţi când priveşti ?

Podoabă cea de toamnă!

Oh surâs de toamnă, care dai viaţă unui zâmbet,

Cât îmi doresc să fi rămas,

În al iernii pântec,

Iar al verii lung urmaş

Capitolul vietii..

Câteodată într-un impas de revelație tot ce-ți vine în cap este gandul că fiecare început de noapte rezolvă misterele zilei care tocmai a trecut, însa din anumite puncte de vedere lucrul acesta nu reprezintă decât faptul că luna din nou e paznicul care veghează asupra pământului în absența soarelui, care și el extenuat de căldură se retrage într-un colț pustiu, într-un colț în care poate revela liniștit asupra dezastrelor universului. Bine înțeles, asta dacă nu am știi deja că pâmântul este rotund.

Aș putea să-mi imaginez doi copilași ținându-se de mână, e de ajuns ca acestă imagine să reflecte bunătate și seninătate în inima multor oameni pe mapamond, un lucru juvenil, un moment delicat, cum două suflete realmente inocente se unesc printr-o simplă atingere. Dar apoi realismul devenit instinct într-o comunitate de prădători și supraviețuitori imi ia imaginea care adineauri imi mângâia inima cu bunătate și imi oferă în loc o imagine descrisă doar de două cuvinte .. “masacru social” , un lucru poate cam incert și exagerat pentru o anumită gamă de oameni care nu cunosc realitatea, însă pentru mine o dramă cumplită, un lungmetraj de proastă calitate, filmat într-o infinitate de colțuri ale acestui pământ având la bază un regizor incapabil proaspăt ieșit dintr-un spital de boli mintale, dar capabil să distrugă așa numitul colț de rai, și anume Terra, precum ar făcut Hitler cu Europa.

Este ciudat totuși pentru că ne naștem cu toții dintr-un moment de glorie, fiecare viață dăruită, este o victorie pentru un suflet care învie din nou doar pentru a lua parte la ceea ce numim noi existență.Dar ceea ce trăim noi astăzi oare poate fi numit “viață” ?

Ochi

Ochi!

Exista ochi,

Care patrund adanc in suflet ?

Exista ochi,

Care tintuiesc durere prelungita ?

Exista ochi,

Care vad dincolo de nemurire ?

Exista ochi,

Care se deschid larg la rasarit ?

Exista ochi,

Care prevestesc oare un sfarsit ?

Exista ochi,

Care varsa lacrimi aurite ?

Exista ochi,

Care traverseaza universul ?

Exista ochi,

Care pot fi uitati ?

Exista ochi indurerati pentru moment,

Dar inchisi odata,

Raman indurerati permanent.

Exista ochi care vad dincolo de nemurire

Dar inchisi odata,

Ei viseaza in nestire

Exista ochi care se deschid larg in rasarit,

Dar inchisi odata.

Imaginea devine infinit.

Exista ochi care varsa lacrimi aurite

Dar inchisi odata,

Raman doar urme scurse, ingalbenite,

Exista ochi care traverseaza universul

Dar inchisi odata,

Ei mai orbiteaza doar terestrul.

Exista ochi care pot fi uitati,

Dar inchisi odata,

Raman in suflet incriptati.

Exista ochi, care prevestesc si un sfarsit.

Dar acei ochi, sunt rapusi de asfintit,

Sunt ochii care au cufundat si-au murit,

In abisul infinit!